aysan

Zambetul tau nu e ca zambetul meu..
Gandim diferit,
Iubim diferit..
Simt linistea ta..in nelinïstea mea..
Pot fi ce-i mai rau pentru chipul tau!
Nu te transforma dupa viata mea..

travka

Deja mi-e dor de vara..mi-e dor din nou de noptile in care nu pui geana pe geana, noptile acelea mereu vii. Mi-e dor de zilele in care caldura asfaltului si a cladirilor freamata in jurul tau.

Desi tot mai avem parte de o vara tarzie..racoarea aspra a noptii si vitalitatea tomnatica a culorilor ne spune ca e totusi septembrie.
Acum toti care au cutreierat vacanta asta in lung si-n lat, se întorc la treburile lor şi uşor, totul se îndreaptă spre un lung şir de programe nesincronizate.

Dar cel mai mult imi va fi iar dor de mare..de prima senzatie pe care o am cand simt mirosul ei, de palaria si de ochelarii de soare, de agitatia si de terasele mult prea pline, de momentul in care vad apa albastra verzuie gandind ca am ajuns in sfarsit dupa un alt an atat de incarcat..mi-e dor de plimbarile desculta pe nisip si de muzica de pe plaja..
Mi-e dor de mare, mi-e dor de vara..mi-e dor de mare vara.

.. si daca tot ramasesem la inertie..noi, oamenii avem un fel remarcabil de a ne obisnui cu lucrurile. Am putea gasi un milion de pretexte pentru a nu ne schimba nimic in rutina in care ne simtim atat de in siguranta, pentru a nu risca nimic, decat in cazul in care avem spatele acoperit in totalitate. Am devenit prea analitici, prea constienti si lucizi pentru a mai fi deschisi la iluzii si sperante. Noua ne trebuie fapte, documente scrise si semnate, trebuie sa tinem evidente si sa facem algoritmi pentru a nu iesi din sfera noastra de protectie.  Ne inselam  sfidandu-ne convingerile, inchizand ochii pentru a nu vedea lucrurile care nu ne ating cum am vrea, desi nu ne putem inchide inimile pentru a nu le simti.

Admir oamenii care spera la tot felul de lucruri nebunesti, si care chiar daca au toate motivele sa isi piarda increderea, nu o fac. Fiindca in inima ce si-a pierdut vechile certitudini, patrunde  mai usor teama de a nu profita de sansele ce ti se ivesc in fiecare clipa.  Nu te mai arunci la fel de usor legat la ochi si ai vrea ca atunci cand incepi ceva nou sa nu mai atarne atat de greu in balanta bagajul din ce in ce mai consistent al experientelor.

Dar  lucrurile mari, nu sunt facute din impuls ,  ci din lucruri mici puse cap la cap, cu rabdare si toleranta . Sau se poate spune de asemenea  ca sursa nemultumirilor noastre sunt problemele mici,”oamenii nu se impiedica de munti, ci de pietre”.

“Toti vrem sa fim totul” spunea Andres Barba..probabil un “tot” de care sa nu te poti lipsi sub nici o forma,pe care sa-l cauti in ochii mei si sa-l rosteasca buzele tale.Da,e greu sa pleci,dar de la un punct incolo e mai greu sa ramai.

Cum puteam sa gandesc asta atunci..si sa ma aflu in aceeasi situatie acum? Cum poate trece cineva atat de usor peste principii fara macar un motiv cert?  Se pare ca vointa nu e de ajuns pentru a-ti impune propriile bariere..poate mai lipseste ceva care sa te trezeasca atat de violent la realitate, cat sa iti stearga complet din minte o eventuala alternativa de intoarcere. Fiindca ne traim viata “ca apa care curge la vale” (Arthur Golden), mergand intr-o directie pana cand ne izbim de ceva care ne forteaza sa gasim un nou curs.

Nu poti trai in trecut..si nu trebuie sa fii filosof ca sa spui asta. Iar sa iti aduci trecutul in prezent si chiar sa il proiectezi in viitor, asta e o abatere prea mare de la adevar si cam asta ar fi momentul unei reinnoiri, al unei reinventari.

Cand iti petreci o mare parte din timp adaptandu-ti comportamentul in functie de cerintele altei persoane, pare o placere deosebita sa faci ceva ce te defineste, ceva care sa te reprezinte in totalitate. Simti altfel fiecare zi ce-ti trece prin propria piele.

Trebuie sa ne gandim daca plecam,pentru a nu ne mistui in tacere sau ramanem sub forta incontestabila a inertiei.

Inaintam ametiti prin zilele care trec ca visele, printr-un labirint de variante intamplatoare si alegem.

Alegem sa fim cum ne dorim sau sa ne lasam influentati, alegem sa primim sau sa oferim, alegem sa pastram sau sa aruncam, alegem sa fim cu cineva sau sa fim singuri..alegem..

Iar alegerile mai intai te definesc si apoi te obliga.

Cand ne-am despartit , mi-am dat seama ca ma pregatisem luni intregi pentru asta. Mi-am repetat in minte un milion de replici ,dar dintre care nu am folosit nici una, pentru ca ma mai pierd si acum in fata  ochilor verzi ca sticla slefuita de mare..dar  in cele din urma am gasit cuvintele care sa ne exprime desertaciunea. Cu toate ca stii si tu ca la unele adevaruri nu se ajunge prin cuvinte. Insa nu mai puteam astepta inca o jumatate de an pentru a fi mai evident decat acum.

Asa ca am ales..

Fara zapada anul acesta de craciun..fara vise si atmosfera de poveste..doar agitatie si goana dupa cadouri pe care nu mai simtim ca trebuie sa le daruim,dar pe care le luam din obligatie sau obisnuinta.
Si te mai amagesti cu iluzia ca lumea inca are sens?Eu cred ca asta e perioada in care iti dai seama ca totul,chiar totul..pana si sentimentul de caldura sufleteasca de craciun,se comercializeaza.
Arunci in stanga si-n dreapta cate un “craciun fericit!” ca asa se spune,te grabesti sa nu mai stai la coada la cofetarie ..pentru ca acasa nu se mai incinge cuptorul si nu mai miroase a esenta de vanilie sau rom..

Este perioada cand pare foarte simplu sa-ti daruiesti inima.Dar asta se intampla in filme acum.
Sau daca ai noroc,si iti gasesti locul tau undeva departe de toata nebunia asta, undeva unde traficul se aude infundat si indepartat, cu o felie de cozonac si un ceai fierbinte..in fata bradului si in bratele celui drag, atunci iti poti spune in gand ca ai parte de un craciun fericit.

Abia acum simt toamna..cand ultimele picaturi de caldura fac frunzele sa straluceasca.
Si cum cea mai importanta limita pe care trebuie sa o impui este timpul pe care-l dedici sufletului, ne-am permis sa punem pe hold graba si sa ne bucuram putin de ..noi.
Si cu ochi luminosi,cam sentimentali am transpus lumea in simturi .Astfel mi-am redat energia, cheful de viata si libertatea pentru a-mi relua ritmul frenetic al zilelor in care nu mai stiu de mine si in care mai pot simti doar adierea vantului prin desertul fin al obrajilor..

Mici manechine invartite cu cheia ..asa ne simtim uneori.
Simplu,usor,convenabil..dar superficial.
Au fost probabil o mie de regrete de care te-ai consolat..dar pe care le mai ai uneori macar in gand,macar in vis..macar in soapta.
Dar cand iei cheia in propriile maini..atunci deschizi si inschizi cu genele tale lumea.
Iar daca nu..poti decat sa iti inchipui momentul asta..si visul ia sfarsit,dar de trezit..de trezit te trezesti tu..singur.
Insa lumea nu stie asta.Se presupune ca toata viata e un concediu pentru cei ce stiu sa zambeasca..

Putem vorbi despre ceea ce ni se cuvine?
cred ca nu..

Poate sunt subiectiva cand ma gandesc la cum ar trebui sa decurga evenimentele si la lucrurile de care ar trebui sa am parte.. dar oare cati dintre noi au fost intr-o situatie prin care nu ar fi trebuit sa treaca?
Sa ne prefacem pentru un moment ca suntem toti egali si ca nu exista nici un fel de diferente ..atunci nu ar mai fi justificat nici un sentiment nociv fata de cineva,avand in vedere faptul ca lupta in aceeasi masura pentru ceea ce isi doreste.
Dar lucrurile nu stau asa in realitate..